Treceți la conținutul principal

Istoria pe-ndelete la Râșnov

Râșnovul stă liniștit și își așteaptă întîmplările cu oameni frumoși.  Își răscumpără întregul an în prima săptămînă de august. Își trage sufletul și timp de zece zile își arată dorul de istorie și poveste atunci cînd începe prea puțin pretențiosul Festival de Film Istoric Râșnov. S-a făcut a șasea ediție, una de nota zece, zău! Numai oameni mari, experți și pricepuți în ale istoriei Marelui Război și în ale anului 1989, care a schimbat lumea și a întors-o cu susul în jos. La Râșnov am participat la un maraton de peste 40 de filme documentare și ficțiune, toate despre istoria recentă a lumii noastre, despre drama războiului, acumulate în peste 70 de ore de vizionare. Întrebarea care-mi stăruie și acum timid pe buze : la ce bun războiul?

Istorie, film și muzică în Cetate
O întîmplare fericită, un eveniment reușit nu are pretenția să fie ceva anume, ci pur și simplu este bun prin faptul că se întîmplă la locul potrivit, cu oamenii potriviți. Fără pretenții, dar foarte bine organizat, în inima Râșnovului, între 1 și 10 august, Festivalul de Film Istoric Râșnov adună gusturi diverse pentru polemici pe teme istorice. În acest an a fost privilegiată tema Războiului și cea a schimbărilor aduse de anul ’89. Parcă în acord cu programul, festivalul a debutat cu un “crai nou” numa’ bun pentru Closer to the Moon, cel mai recent film în regia lui Nae Caranfil. Cetatea era deja în haine de sărbătoare, cu scenă, cu ecran și oameni buni în jur. Unde mai pui că și concertul celor de la byron a sunat amețitor de bine între zidurile cetății, în aplauzele a  peste două sute de spectatori. Programul primei zile a lui gustar a promis, mai ales că aici a intrat și prelegerea profesorului Ioan Aurel Pop, care a mizat pe un discurs foarte atractiv vizavi de spiritualitatea românească între Occidentul latin și Orientul bizantin. Concluzia care a plăcut tinerilor participanți la Școala de Vară din cadrul festivalului a fost că România nu este chiar atît de blamabilă precum se pare, că nu este o țară prea bună, dar e o țară în care se poate trăi. Comparațiile, de-aici încolo au tot curs, în toate cele zece zile de festival.
Atmosfera căpăta tot mai multă culoare, mai ales că personajele care au ținut prelegeri în fața studenților și a publicului au fost cum nu se poate de contrastante. Dar ce spun eu de culoare, cînd filmul în regia lui Michael Haneke, The white ribbon, aproape că mi-a spulberat orice doză de culoare din gînduri. Nici alb nu mai ai, totul devine gri atunci cînd vezi cît de dur era prețul libertății în Germania nordică a Primului Război Mondial pentru niște copii. O comunitate destul de mică dezvoltă niște ritualuri destul de caudate, prin care copiii ajung să fie aproape masacrați. Misterul învăluie toată acțiunea filmului, iar printer scene observăm un Haneke diferit de felul în care ni se arată în premiatul Amour, de exemplu. Diverse alegorii, metafore scene intenționat dure despică firul psihologic al războiului pentru individul care trăiește într-o comunitate apparent mică și neînsemnată. Tot în a doua zi, cea care a surprins audiența a fost Georgeta Filitti, care a dezvoltat și explicat fenomenul și perioada Belle Époque în România, felul în care a apărut și esența. La Belle Époque n-a însemnat neapărat ceea ce ni se pare că ar fi la prima vedere. Fenomenul și principalele-I trăsături s-au impregnat mai întîi în învățămînt și politică, morală, legi, iar mai apoi s-a transmis, printr-un proces social natural, în modă, amenajarea casei sau gastronomie. Așadar, principalii pioni în formarea a ceea ce era să ne rămînă în istorie drept La Belle Époque, au fost Titu Maiorescu, C.A. Rosetti, Take Ionescu și tot ceea ce au creat prin Academia Română. Restul, care țineau de modă și celelalte pretențioase ocupații, erau doar “coaja” din La Belle Époque. Iar de aici, ca să ne amuzăm doar un pic, făceau parte micile și marile greutăți: damele purtau pantofi mici, care făceau ochii mari (de durerea strîmtorii), se luptau cu corsetele prea strînse sau înghițeau tenii ca să mănînce acestea în locul lor, iar de aici alte o sută și o mie de complicații erau gata să apară. Dar ce să-i faci, era La Belle Époque, așa că trebuia să dai dovadă de așa-zisele savoir vivre, savoir faire ori savoir cuisinier.



Timp scurt, filme multe și oameni frumoși
Adevărul este că între filmele, conferințele, prelegerile și concertele din festival nu aveam timp decît să mai verific starea actualității pe repede-nainte sau să beau o cafea scurtă pentru ceva energie-n plus. Și mai adevărat este că munții aceia viguroși îmi ofereau un altfel de energie, un fel de cafea imaginară pe care, dacă o puneam la un loc cu filmele și tot ce aflam nou, nu mai știam unde începuse ziua sau unde trebuia să se termine. Normal, se termina odată cu concertele, căci ne-am bucurat pe deplin de byron, Celelalte cuvinte, Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers sau Ozana Barabancea. Un moment destul de special ca să poată fi uitat a fost concertul Fanfarei Armatei Libaneze, unde am putut să mă bucur de o sumedenie de împletituri ale sunetelor de fanfară adevărată. Visul Libanului a fost, de departe, cireașa de pe tort și a chemat fanfara la multe aplauze în fața unui public a cărui energie deborda. Muzica unește, bucură și răzbate moartea. Asta am putut vedea și în Joyeux Nl, o poveste despre cum muzica și femeia poate întoarce un război de pe front, despre cum renunțarea în fața războiului ține de conștientizarea reciprocă a oamenilor ca oameni, nimic mai mult. De fapt, atunci cînd oamenii se privesc în ochi, își dau seama că sunt egali și împart același soare, se pot opri dintr-o moarte abruptă, fără motive sau îndreptățiri. Războiul nu are noimă, iar asta poate fi lectia cea mai simplă. Suntem blocați în fața războiului, iar acolo trebuie să alegi. În toată duritatea lui trebuie să alegi. De fapt, dacă e să citez din filmul War Horse (2011) al lui Steven Spielberg, sunt zile mari și zile neînsemnate; ce alegi? Cei mai mulți aleg zilele neînsemnate, poate de aceea nu se pot opri din lupta stupidă, din război, din masacru și supremația aiuritor ne-necesară. Ziua în care îți depășești condiția de specie animală, uite, abia atunci e o zi mare! Mi-au tot trecut prin cap de ce-urile referitoare la razboi, pentru că filmele din program dispuneau de aceeași morală: războiul nu are noimă, de ce război?

Încă o dată: de ce există războaie?
Pentru unele lucruri nu există cuvinte, poate tocmai de asta regizorii au căutat să pună în imagini cele mai mari traume ale umanității. Le-a fost greu, mai ales că în cazul unui documentar trebuie să te folosești de altceva decît intuiția artistică. Am văzut episodul The Tank Man din seria de documentare Frontline a PBS (Public Brodcasting Service). Am văzut că o imagine poate dezvolta o întreagă poveste a începutului unei democrații. Un om simplu s-a pus în fața tancurilor din piața Tiananmen și asta a fost de ajuns pentru ca el să devină o legendă a curajului împotriva armatei chineze, cundusă de comuniști. Cel mai ciudat însă, dar explicabil, rămîne faptul că tinerii din China de azi nu cunosc această secvență din istoria lor recentă. Realizăm noi oare cît de deficitară ne este memoria globală și cît de multe cadavre ascund unele popoare în dulap? Sau mai bine zis, cimitire întregi. Războiul este mult mai absurd decît este necesară pacea.
Desigur, toate documentarele despre Revoluția din România anului ’89 au condus la dezbateri aprinse, mai ales cînd a venit momentul analizei postului de radio Europa Liberă și ce a însemnat acesta pentru români. Niciun ideal nu poate concura cu libertatea, iar asta a făcut din Europa Liberă să devină gura de aer pentru românii asupriți de regimul ceaușist. Liviu Tofan a făcut și mai multă lumiă în cazul Europa Liberă și a felului de presă făcut acolo. Eu aș fi bucuroasă dacă la facultate, unde studenții se pregătesc să devină gazetari, să aibă măcar un curs pe săptămînă despre presa și jurnaliștii Europei Libere. Aș mai adăuga că libertatea se poate și învăța dacă te naști fără ea. Dar fără chin, ce-am ști noi ce-i libertatea?
De-a lungul istoriei, războiul a fost văzut ca fiind o stare normală, iar pacea o excepție. Ei bine, m-am îndepărtat cu aceste gînduri de cinematograful Amza Pellea din  Râșnov. Mai am o nedumerire legată de dezinteresul râșnovenilor de a veni în sala aceea la film, una mult mai dotată decît puținele rămase prin țară.  Simplitatea festivalului a adunat la un loc basarabeni, bucureșteni, moldoveni, dar toți avînd o dorință de mai bine. Dorința mea este să scoatem din durerea limbii de lemn cuvîntul cultură. Pentru asta, avem nevoie de evenimente sincere, de organizatori sinceri și public și mai sincer. Nu degeaba, pentru la anul, am aflat din culise, tema festivalului va fi Cei șapte ani de-acasă.


© Corina Gologoț




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O zi cu 10 lucruri bune şi un bob perfect/ @Aurelian Ion Salon

1. Normal, Eva Tocilă a dat lovitura din nou. Eva (sau Evelina) de la Aurelian Ion Salon, care face minuni cu părul.

2. La Aurelian Ion Salon  revin cu bucurie.

3. Am crescut cu tunosarea bob și recunosc, îmi stârnește și o nostalgie. Mama mă ducea mereu să mă tundă bob, ca „s-arăt a copil de om gospodar”.

4. Eva se pricepe la linii perfecte și m-a uimit, epntru că ceea ce a făcut ea astăzi seamănă cu o liniile realizate de Cătălin Lungu acum vreo patru ani pentru părul meu.

5. Produsele folosite de profesioniștii de la Aurelian Ion Salon provoacă dependență, mai ales cele din gama Milkshake.

6. Am vorbit din nou cu Eveline despre frumusețea tunsorilor îndrăznețe și mă gândeam la toate femeile din cinematografie care au adoptat stilul și au devenit un icon în materie.

7. Bob este cea mai comodă dintre toate tunsorile posibile pentru mine.

8. Secretul unei tunsori reușite este să te lași pe mâna hair dresser-ului.

9. Este bine să încerci tunsorile care-ţi plac, dar să ceri şi părerea …

Am un bob perfect, mulțumesc!

Cred cu tărie, că atunci când mergi la salon, tu, ca doamnă sau domnișoară ce se respectă, vrei să te și relaxezi. Pentru asta, bineînțeles, ai nevoie ca acolo unde ajungi să găsești oameni frumoși, deschiși la suflet, nu doar la „tăiat” păr și coafat.

Ei bine, asta am găsit la Salonul Aurelian Ion astăzi, când am întâlnit-o pe Eveline. Mi-a zâmbit, m-a răsfățat și mi-a făcut un bob perfect. Cum să te simți altfel decât perfect cu o tunsoare perfectă?

E important ca omul cu foarfeca, cel care „dresează” părul în așa fel încât să te simți special, să și vorbească cu tine, să ieși de-acolo cu o stare de bine, nu una ca și cum ai ieși de la cineva care doar a prestat niște servicii.

Am discutat cu Eveline despre cum se poartă o tunsoare bob, despre cum să-ți îngrijești această tunsoare ca să fii mereu de invidiat. Apoi mi-am dat seama că iubesc atât de mult acest stil, dar că nu cunosc nimic despre cum a apărut. Am ajuns la laptop și m-am documentat; am aflat că stilul bob a apărut chiar…

Rhodos: un loc unde fluturii, mierea, apa albastră și trandafirii fac legea (foto)

În Rhodos totul este cu miere, de miere, mai ales dacă mergi acolo în luna ta de miere. Ok, luna voastră. Noi am descoperit o altă lume, o lume care-și păstrează farmecul locurilor antice, o lume care îmbină frumos modernul cu vechiul, ba chiar le pun față în față ca să îți alegi singur ce-ți convine mai mult din atmosferă.

Cîteva sfaturi dacă mergi în Rhodos:


Alege un hotel cu regim de demipensiune, pentru că nu vei avea timp să te bucuri de toate mesele în regim all inclusive. Asta pentru că pleci de dimineață și te ia valul cu vizitatul (doar dacă îți place, dar bănuiesc, nu te duci să stai în hotel!).Alege să mergi în excursii cu vaporul cumpărînd bilete de la agențiile din oraș, pe care le găsești ușor în zona pietonală din apropierea Colosului din Rhodos.Vizitează mult, dar nu uita să îți iei încălțăminte comodă, eventual pantofi sport sau chiar bocanci. Zonele importante (vestigiile antice) sînt localizate în munți, unde ai nevoie să urci.La plajă, alege varianta cu șezlong, pent…