Râșnovul stă liniștit și își
așteaptă întîmplările cu oameni frumoși.
Își răscumpără întregul an în prima săptămînă de august. Își trage
sufletul și timp de zece zile își arată dorul de istorie și poveste atunci cînd
începe prea puțin pretențiosul Festival
de Film Istoric Râșnov. S-a făcut a șasea ediție, una de nota zece, zău!
Numai oameni mari, experți și pricepuți în ale istoriei Marelui Război și în
ale anului 1989, care a schimbat lumea și a întors-o cu susul în jos. La Râșnov
am participat la un maraton de peste 40 de filme documentare și ficțiune, toate
despre istoria recentă a lumii noastre, despre drama războiului, acumulate în
peste 70 de ore de vizionare. Întrebarea care-mi stăruie și acum timid pe buze
: la ce bun războiul?
Istorie,
film și muzică în Cetate
O întîmplare fericită, un eveniment reușit
nu are pretenția să fie ceva anume, ci pur și simplu este bun prin faptul că se
întîmplă la locul potrivit, cu oamenii potriviți. Fără pretenții, dar foarte
bine organizat, în inima Râșnovului, între 1 și 10 august, Festivalul de Film Istoric Râșnov
adună gusturi diverse pentru polemici pe teme istorice. În acest an a fost
privilegiată tema Războiului și cea a schimbărilor aduse de anul ’89. Parcă în
acord cu programul, festivalul a debutat cu un “crai nou” numa’ bun pentru Closer to the Moon, cel mai recent film
în regia lui Nae Caranfil. Cetatea era deja în haine de sărbătoare, cu scenă,
cu ecran și oameni buni în jur. Unde mai pui că și concertul celor de la byron a sunat amețitor de bine între
zidurile cetății, în aplauzele a peste
două sute de spectatori. Programul primei zile a lui gustar a promis, mai ales
că aici a intrat și prelegerea profesorului Ioan Aurel Pop, care a mizat pe un
discurs foarte atractiv vizavi de spiritualitatea românească între Occidentul
latin și Orientul bizantin. Concluzia care a plăcut tinerilor participanți la
Școala de Vară din cadrul festivalului a fost că România nu este chiar atît de
blamabilă precum se pare, că nu este o țară prea bună, dar e o țară în care se
poate trăi. Comparațiile, de-aici încolo au tot curs, în toate cele zece zile
de festival.
Atmosfera căpăta tot mai multă culoare, mai ales că personajele care au
ținut prelegeri în fața studenților și a publicului au fost cum nu se poate de
contrastante. Dar ce spun eu de culoare, cînd filmul în regia lui Michael
Haneke, The white ribbon, aproape că
mi-a spulberat orice doză de culoare din gînduri. Nici alb nu mai ai, totul
devine gri atunci cînd vezi cît de dur era prețul libertății în Germania
nordică a Primului Război Mondial pentru niște copii. O comunitate destul de
mică dezvoltă niște ritualuri destul de caudate, prin care copiii ajung să fie
aproape masacrați. Misterul învăluie toată acțiunea filmului, iar printer scene
observăm un Haneke diferit de felul în care ni se arată în premiatul Amour, de exemplu. Diverse alegorii,
metafore scene intenționat dure despică firul psihologic al războiului pentru
individul care trăiește într-o comunitate apparent mică și neînsemnată. Tot în
a doua zi, cea care a surprins audiența a fost Georgeta Filitti, care a
dezvoltat și explicat fenomenul și perioada Belle
Époque în România, felul în care a apărut și esența. La Belle Époque n-a însemnat neapărat ceea ce ni se
pare că ar fi la prima vedere. Fenomenul și principalele-I trăsături s-au
impregnat mai întîi în învățămînt și politică, morală, legi, iar mai apoi s-a
transmis, printr-un proces social natural, în modă, amenajarea casei sau gastronomie.
Așadar, principalii pioni în formarea a ceea ce era să ne rămînă în istorie
drept La Belle Époque, au
fost Titu Maiorescu, C.A. Rosetti, Take Ionescu și tot ceea ce au creat prin
Academia Română. Restul, care țineau de modă și celelalte pretențioase ocupații,
erau doar “coaja” din La Belle Époque. Iar
de aici, ca să ne amuzăm doar un pic, făceau parte micile și marile greutăți:
damele purtau pantofi mici, care făceau ochii mari (de durerea
strîmtorii), se luptau cu corsetele prea strînse sau înghițeau tenii ca să
mănînce acestea în locul lor, iar de aici alte o sută și o mie de complicații
erau gata să apară. Dar ce să-i faci, era La Belle Époque, așa
că trebuia să dai dovadă de așa-zisele savoir
vivre, savoir faire ori savoir
cuisinier.
Timp scurt, filme multe și oameni
frumoși
Adevărul este că între filmele, conferințele, prelegerile și concertele
din festival nu aveam timp decît să mai verific starea actualității pe
repede-nainte sau să beau o cafea scurtă pentru ceva energie-n plus. Și mai
adevărat este că munții aceia viguroși îmi ofereau un altfel de energie, un fel
de cafea imaginară pe care, dacă o puneam la un loc cu filmele și tot ce aflam
nou, nu mai știam unde începuse ziua sau unde trebuia să se termine. Normal, se
termina odată cu concertele, căci ne-am bucurat pe deplin de byron, Celelalte cuvinte, Ioan Gyuri Pascu
& The Blue Workers sau Ozana Barabancea. Un moment destul de special ca
să poată fi uitat a fost concertul Fanfarei Armatei Libaneze, unde am putut să
mă bucur de o sumedenie de împletituri ale sunetelor de fanfară adevărată. Visul Libanului a fost, de departe,
cireașa de pe tort și a chemat fanfara la multe aplauze în fața unui public a
cărui energie deborda. Muzica unește, bucură și răzbate moartea. Asta am putut
vedea și în Joyeux Noël, o poveste
despre cum muzica și femeia poate întoarce un război de pe front, despre cum
renunțarea în fața războiului ține de conștientizarea reciprocă a oamenilor ca
oameni, nimic mai mult. De fapt, atunci cînd oamenii se privesc în ochi, își dau
seama că sunt egali și împart același soare, se pot opri dintr-o moarte
abruptă, fără motive sau îndreptățiri. Războiul nu are noimă, iar asta poate fi
lectia cea mai simplă. Suntem blocați în fața războiului, iar acolo trebuie să
alegi. În toată duritatea lui trebuie să alegi. De fapt, dacă e să citez din
filmul War Horse (2011) al lui Steven
Spielberg, sunt zile mari și zile
neînsemnate; ce alegi? Cei mai mulți aleg zilele neînsemnate, poate de
aceea nu se pot opri din lupta stupidă, din război, din masacru și
supremația aiuritor ne-necesară. Ziua în care îți depășești condiția de specie
animală, uite, abia atunci e o zi mare! Mi-au tot trecut prin cap de ce-urile
referitoare la razboi, pentru că filmele din program dispuneau de aceeași
morală: războiul nu are noimă,
de ce război?
Încă
o dată: de ce există războaie?
Pentru unele lucruri nu există cuvinte,
poate tocmai de asta regizorii au căutat să pună în imagini cele mai mari
traume ale umanității. Le-a fost greu, mai ales că în cazul unui documentar trebuie
să te folosești de altceva decît intuiția artistică. Am văzut episodul The Tank Man din seria de documentare Frontline a PBS (Public Brodcasting
Service). Am văzut că o imagine poate dezvolta o întreagă poveste a începutului
unei democrații. Un om simplu s-a pus în fața tancurilor din piața Tiananmen și
asta a fost de ajuns pentru ca el să devină o legendă a curajului împotriva
armatei chineze, cundusă de comuniști. Cel mai ciudat însă, dar explicabil,
rămîne faptul că tinerii din China de azi nu cunosc această secvență din
istoria lor recentă. Realizăm noi oare cît de deficitară ne este memoria
globală și cît de multe cadavre ascund unele popoare în dulap? Sau mai bine
zis, cimitire întregi. Războiul este mult mai absurd decît este necesară pacea.
Desigur, toate documentarele despre
Revoluția din România anului ’89
au condus la dezbateri aprinse, mai ales cînd a venit momentul analizei
postului de radio Europa Liberă și ce a însemnat acesta pentru români. Niciun
ideal nu poate concura cu libertatea, iar asta a făcut din Europa Liberă să
devină gura de aer pentru românii asupriți de regimul ceaușist. Liviu Tofan a
făcut și mai multă lumiă în cazul Europa Liberă și a felului de presă făcut
acolo. Eu aș fi bucuroasă dacă la facultate, unde studenții se pregătesc să
devină gazetari, să aibă măcar un curs pe săptămînă despre presa și jurnaliștii
Europei Libere. Aș mai adăuga că libertatea se poate și învăța dacă te naști
fără ea. Dar fără chin, ce-am ști noi ce-i libertatea?
De-a lungul istoriei, războiul a fost
văzut ca fiind o stare normală, iar pacea o excepție. Ei bine, m-am îndepărtat
cu aceste gînduri de cinematograful Amza Pellea din Râșnov. Mai am o nedumerire legată de
dezinteresul râșnovenilor de a veni în sala aceea la film, una mult mai dotată decît
puținele rămase prin țară. Simplitatea
festivalului a adunat la un loc basarabeni, bucureșteni, moldoveni, dar toți
avînd o dorință de mai bine. Dorința mea este să scoatem din durerea limbii de
lemn cuvîntul cultură. Pentru asta,
avem nevoie de evenimente sincere, de organizatori sinceri și public și mai
sincer. Nu degeaba, pentru la anul, am aflat din culise, tema festivalului va
fi Cei șapte ani de-acasă.
© Corina
Gologoț
Comentarii
Trimiteți un comentariu