Mirosul asurzitor al albului: un Alessandro Preziosi ca un Van Gogh-Zeu (Teatro Verdi, Salerno, Italia)


Ce univers ironic! Să mergi îmbrăcată-n alb la un spectacol după care cu siguranță, nu vei mai dori să porți alb. Sau să primești flori albe. Sau să ai o cameră cu pereți albi. Vei fugi de alb o perioadă, dar vei căuta geniul lui Van Gogh. Te vei minuna de nebunia lumii. Vei înțelege că dintotdeauna nebunii, de fapt, au fost cei sănătoși. Vei mai înțelege că un nebun frumos este și Alesandro Preziosi, care rupe sufletul, odată ajuns la gură. Apoi îl pune la loc, doar dintr-o mișcare. Piesa de teatru Van Gogh. L’odore assordante del bianco mi-a fost debutul în vizionarea spectacolelor de teatru din Italia. A început la Salerno, la Teatrul Municipal „Giuseppe Verdi”. Totul a fost racord, mai ales că era cu o zi înainte de Festa di San Giuseppe, care e pe 19 martie și este și sărbătoarea taților în Italia.

Ajung la biglietterie și-mi dau seama că am de-a face cu o clădire foarte veche, din care mai tresar de varul colorat niște îngerași aproape de cei ai lui Raffaello. Doamnele poartă toate uniformă serioasă, unele mai puțin sau mai mult accesorizate cu un zâmbet. Eu venisem dintr-un mediu și câteva zile în care mi se zâmbise mereu, oriunde, oricum, oricât am fost disponibilă să primesc. Eh, la teatru era, totuși, un pic mai serios. În schimb, am înțeles că italienii chiar țin la verbul a vorbi. Oriunde, oricând. Uneori, e reconfortant, mai ales când stai și aștepți rândul la baie cu câteva cucoane urmașe de-ale lui Verdi, care te-ntreabă ce designer ți-a făcut minunăția de rochie, care dincolo de semplice, mai e și molto bella. Le spui de România, de Donna Alba și de Serile Filmului Românesc. Da, te împrietenești cu ele la baia teatrului și afli că sunt moarte la propriu când îl văd pe Preziosi, că văd spectacolul pentru a treia oară și că pentru ele ar fi prea mult să renunțe la facebook, la 66 de ani. Pentru că așa mai află ce face actorul preferat, așa își anunță prietenii pe unde mai umblă. Le-am spus să vină la Iași, de exemplu, unde l-aș vedea și pe Alessandro Preziosi, cu acest spectacol, care începe fix la 18.30. 

DOAMNE, LOJI ȘI ALESSANDRO
Mi s-a făcut intrare specială, de invitat, grație italienilor, care aflu că sunt mult mai drăguți cu străinele, fiind marea lor slăbiciune. De multe ori, slăbiciunile astea le devin soții, amante. Asta ni se spune și la cursul de italiană, de exemplu. Am râs copios. O altă intrare a fost cea din loja nr. 10 dreapta, unde erau vreo opt locuri. Am ajuns prima, ca după aceea să se umple cu donne mobile, cu un cuplu de donne și vreo două bunici, cu tot cu nepoate. Cred că la un moment dat a intrat directorul teatrului în lojă, semn că una dintre doamne era bunica fiului lui, cu alură de actor. Își fac pozele de rigoare pentru instagram și whatsapp, ceea ce eu făcusem înaintea lor. Mă impresionase teatrul cu loji în cinci etaje, cu un ceas imens deasupra scenei, parcă pentru a ne asigura, că chiar și aici, în ciuda metaforei vii, timpul ne fură, timpul fuge.

NEBUNIA E SĂNĂTATE CURATĂ PENTRU UN GENIU
Începe spectacolul, cu un decor care te amețește, te hipnotizează. Totul este o nebunie, la fel cum i-a fost viața geniului de Van Gogh. Alessandro Preziosi devine Van Gogh și devine într-un fel cu totul special. Aveam impresia că la un moment dat se poate înnota în replicile sale, în joaca și jocul lui. Prindeam, din loja zece, trăirea și mirosul asurzitor al albului. O logică a sinesteziei se naște din viața nebună a pictorului. 

Racord cu tema piesei, repede mi-o amintesc pe doamna care și-a luat bilet cât eu așteptam un răspuns la intrare. Avea o neliniște pe care i--o citeai ușor pe chip: nu mai fusese niciodată la teatru. Bun început, zic. Apoi mă gândesc că judec eu după aparențe prea mult. La vreo zece minute distanță, se apropie d emine și mă roagă să îi spun cum se intră, pe unde, pentru că ea nu a mai fost la teatru niciodată. Ziceți, ce univers jucăuș! O întreb dacă e din Salerno și îmi spune timidă că e de lângă. Nu am reușit să scot de la ea un zâmbet, așa că am rugat-o să mă urmeze și la garderobă, ca să stea comod, fără haină la ea. Apoi mi-a zâmbit, ca și cum am salvat-o. 
Despre salvare e vorba în piesă. Despre faptul că nimeni nu se salvează singur, că fiecare are nevoie de un catalizator. Altfel, murim și nu ne dăm seama. Viața lui Van Gogh ți se pare de-a dreptul un haos, asemănător universului, căruia nu i-am găsit încă eticheta cu instrucțiuni.  Pentru Alessandro Preziosi, scena seamănă cu un lucru prețios, pe care calcă cu grijă, poate-poate nu se strică. Racord cu numele său. 


CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII ACTOR?
Ascult, înțeleg, îmi dau seama ce înseamnă să fii un actor bun: să te înțeleagă începătorii de italiană, iată sublimul! Apoi, transmite corpul, privirea, tăcerea. Da, Preziosi este un actor pentru care tăcerea exprimă mai mult decât replica. Se pare că are o lume în care se tace mult, se trăiește pasional mult. 
Într-adevăr, după ce vezi piesa, probabil, pe undeva, ți se pare socialmente facile să fii sănătos, comun, simplu. Regia pe care crește ca o pâine, scenografia, muzica și naturalețea pașilor fac din piesă să poată fi numită un ocean al minții umane, în care poți scălda oricând umanitatea. Apoi vezi ce iese, dar nu te mira. Așa e de când lumea. 

Să nu uităm, că dacă Dumnezeu există, sigur e un pictor. Că pictorii sunt adorați pentru că sunt sigurii care ne pot arăta gândurile, care se pot elibera de ele. 
Să nu uităm nici de imprevizibilul vieții și de legea lui 2+2, care nu pot face niciodată 4. Cine-i nebunul?

Îl văd pentru prima dată pe scenă pe Alessandro Preziosi, actorul cu peste șapte mii de haștag-uri pe instagram, milioane de fani în Europa și nu numai. Mă gândesc la cume este el în singurătatea lui, la masa lui de lucru și nebunie, în camera în care singurătatea-i face curte și citește o carte de plăcere. Oare e același Van Gogh-Zeu?

Foto de pe instagram-ul meu, din seara lui Van Gogh, aici.

Comentarii