Cum să (nu) devii român, negru pe alb, cu acte în regulă

2002 sau cam așa ceva, - îmi doream și visam să fiu româncă negru pe alb, în acte. Asta pentru că simțeam destul că așa trebuie să fiu.

2008 - am venit la facultate în România, prin Ambasada României de la Chișinău. Concurs, dosar, note, BAC, mape întregi cu acte, nopți dormite sub gardul de la ambasadă, pe carton.

2010 - mătușa mea începuseră să facă rost de actele din arhivele Moldovei, necesare redobândirii cetățeniei, pe linia bunicilor. Apropo, bunica s-a născut în România Mare, Județul Hotin, orașul a fost reședință de județ în timpul României Mari.

2012 - am obținut rând la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, unde am depus Jurământul de credință ca cetățean al României.

2012 - am mers frumușel cu Cetățenia la Ambasada României de la Bălți, la Direcția pentru Evidența Persoanelor din Iași, la Poliția pentru Emigrări din Iași... unde nu am mers? Cert este că am rămas mereu pe dinafară pentru că legea este prea alambicat construită, prea complicată.

2013 și mai continuă - Am primit mereu răspunsuri de genul? „așa e legea” sau „așteptați”. Ideea e că poți să așteptți, dar tot cei din sistem mă întreabă mereu la vamă de ce nu am buletin românesc. Le răspundeam, acum tac un pic și le spun: „credeți că eu nu vreau?” și mă lasă să plec, cu un dosar plin de acte, actulețe, dovezi.

Am fost programată la obținerea certificatului de naștere românesc abia în noiembrie 2016, la București. Altfel nu se poate. Și trece timpul și rămâi...jumătate de cetățean român.

Acum nu mai visez ca în 2002, dar sper cu desăvârșire și cu răbdarea unui copil care înțelege că acadeaua merge mai bine după o ciorbă, dar și aceea nu prea sărată.

© foto aici


Comentarii