Se prea poate să te regăsești și tu în mica mea poveste. Singura bunică pe care o mai am în viața asta este și cea care m-a învățat că less is more. Și nu știe engleză, modă, filosofie sau alte mari rezultate ale culturilor din toate timpurile. Știe însă, că niciodată nu trebuie să dai și să arăți mai mult decât ai vrea tu să vezi la altcineva. Ba mai mult, în materie de haine, bunica este cea care m-a bătut la cap să nu port prea multe floricele și zorzoane.
Eram mică și o vedeam cum se îmbrăca atunci când pleca la piață sau la o înmormântare. Avea mare grijă să nu deranjeze privirile prin ceea ce poartă. Chiar și când ieșea pe-afară să aducă apă sau să facă treburile gospodăriei, avea grijă să-i stea bine și baticul, ca nu cumva să vină cineva în vizită sau să o salute vreun vecin și să aibă motiv de bârfă. De fapt, lumea era prea ocupată cu muncile de țară ca să mai observe că bunica mea făcea atâta caz de felul cum arată: să fie decentă și să arate a gospodină.
Hainele și bunul gust
Povestea e că bunica m-a învățat să asortez hainele. Îi pregătea bunicului cămășile pe cuier, așa, pe zile: șapte la rând, începând de dumincă seara erau călcate și agățate acolo. Mă uitam că bunicul avea mereu pantaloni simpli dacă avea cămașă cu ceva dungi sau imprimeuri. Apoi dacă pantalonii aveau vreun imprimeu sau vreun petic în genunchi, atunci cu siguranță cămașa era uni, fără nimic pe ea.
Mă învăța tacit cum să aleg hainele. Mergea la piață sâmbăta și se uita atentă și critică la hainele second hand. Pur și simplu le adora, pentru că, spunea ea, nu se rup nici dacă vrei, pentru că ăia în străinătate le fac la interes. Priveam și-mi doream să cresc și să-mi amintesc de acele dimineți de sâmbătă, când n-aveam mai mult de șapte ani și făceam prima întâlnire cu moda. Orice-ați spune, aia era inițierea. N-ai cum să faci greșeli dacă se produce o asemenea inițiere, cu calm, tact și practică. Le ruga pe fetele ei (mama mea și mătușa) să poarte ce cumpără ea, însă ele se fereau. Și...mă găsise pe mine și hopa (!) mai scotea o haină nouă din casa mare pentru mine.
Așadar, îmi lansez apelul celor care au învățat de la bunici cum e cu bunul gust în mâncare și-n toate cele. Aștept să-mi spuneți povestea. Hainele bunicii este un proiect pe care nu-l dau încă de gol, dar de care mă atașez tot mai mult.
Încă ceva despre bunica, până la următoarea poveste despre cum m-a învățat bunul gust: bunica nu exagerează niciodată. La piață, la făcut ciorbă, la vorbe cu nepoții sau la plâns. Face atâta cât ar fi nevoie. Poate, doar, acum plânge prea mult. Plânge de se-nneacă pentru că e singură. Plânge pentru că o viață-ntreagă a fost cu bunicul, iar acum se-nvârte în viață și nu știe de ce nimeni n-o ceartă măcar.
Eram mică și o vedeam cum se îmbrăca atunci când pleca la piață sau la o înmormântare. Avea mare grijă să nu deranjeze privirile prin ceea ce poartă. Chiar și când ieșea pe-afară să aducă apă sau să facă treburile gospodăriei, avea grijă să-i stea bine și baticul, ca nu cumva să vină cineva în vizită sau să o salute vreun vecin și să aibă motiv de bârfă. De fapt, lumea era prea ocupată cu muncile de țară ca să mai observe că bunica mea făcea atâta caz de felul cum arată: să fie decentă și să arate a gospodină.
Hainele și bunul gust
Povestea e că bunica m-a învățat să asortez hainele. Îi pregătea bunicului cămășile pe cuier, așa, pe zile: șapte la rând, începând de dumincă seara erau călcate și agățate acolo. Mă uitam că bunicul avea mereu pantaloni simpli dacă avea cămașă cu ceva dungi sau imprimeuri. Apoi dacă pantalonii aveau vreun imprimeu sau vreun petic în genunchi, atunci cu siguranță cămașa era uni, fără nimic pe ea.
Mă învăța tacit cum să aleg hainele. Mergea la piață sâmbăta și se uita atentă și critică la hainele second hand. Pur și simplu le adora, pentru că, spunea ea, nu se rup nici dacă vrei, pentru că ăia în străinătate le fac la interes. Priveam și-mi doream să cresc și să-mi amintesc de acele dimineți de sâmbătă, când n-aveam mai mult de șapte ani și făceam prima întâlnire cu moda. Orice-ați spune, aia era inițierea. N-ai cum să faci greșeli dacă se produce o asemenea inițiere, cu calm, tact și practică. Le ruga pe fetele ei (mama mea și mătușa) să poarte ce cumpără ea, însă ele se fereau. Și...mă găsise pe mine și hopa (!) mai scotea o haină nouă din casa mare pentru mine.
Așadar, îmi lansez apelul celor care au învățat de la bunici cum e cu bunul gust în mâncare și-n toate cele. Aștept să-mi spuneți povestea. Hainele bunicii este un proiect pe care nu-l dau încă de gol, dar de care mă atașez tot mai mult.
Încă ceva despre bunica, până la următoarea poveste despre cum m-a învățat bunul gust: bunica nu exagerează niciodată. La piață, la făcut ciorbă, la vorbe cu nepoții sau la plâns. Face atâta cât ar fi nevoie. Poate, doar, acum plânge prea mult. Plânge de se-nneacă pentru că e singură. Plânge pentru că o viață-ntreagă a fost cu bunicul, iar acum se-nvârte în viață și nu știe de ce nimeni n-o ceartă măcar.
Comentarii
Trimiteți un comentariu