Amintiri despre bunica, cu miros de pere

Bunica mea a fost o eroină. Tata, care i-a fost cel mai mic fiu, era singurul care o înțelegea, după cum ne spunea mereu. S-a înțeles bine și cu nurorile, dar era perfect dacă venea taică-meu să-i aprindă focul, să-i aducă apă, sa-i mai țină de urât.

Cea mai veche amintire a mea despre bunica Elizaveta este despre cum veneam, de la pe la șase ani, singură, să îmi dea cîte o sticlă de lapte. Dar nu asta e. Îmi amintesc despre cum bunica nu s-a lăsat pînă nu m-a obișnuit să beau lapte crud, cu spumă, direct din găleată. Așa țin minte și gustul laptelui bun. Bunica aducea cu sine, cînd se întorcea de la muls vaca, o întreagă poveste. Ea vorbea singură, își amintea ce-a mai spus unul, altul și venind în ogradă, mi le re-povestea.

Bunica mai avea în ogradă un păr. Era renumită în sta, veneau din alte localități să-i cumpere perele, iar bunicul, îmi amintesc, nu vroia să le dea pe cîțiva lei, ca să le aibă pentru iarnă, că așa pere nu mai există. Se certau nițel, apoi conveneau să le vîndă, dar nu pe toate, numai jumătate de copac. Așa, ani la rînd, cred că și copacul se obișnuise și făcea fructe diferite: pe o jumătate se coceau mai repede, iar pe alta, mai așteptau, pînă nu le căuta niciun negustor. Vremea perelor bunicii era și vremea odihnei în sat- nimeni nu mai avea de prășit, era Sfînta Marie și aveam timp să le culegem spre a le face dulceață. O singură dată am gustat dulceața dintr-un borcan de zece kile și nu i-am mai uitat gustul. Acela este mirosul amintirii cu bunici.

După ce s-a dus și bunica în Ceruri, copacul, parcă supărat, s-a uscat de tot.

Comentarii