Oameni sau netimpul din noi

Oare e bine să ne atașăm de oameni ca niște dependenți în stare pură, ca niște omo-maniaci, ca niște narcisiști bolnavi de noi înșine? Închidem în dulapuri suflete, cu sau fără voia lor, le luăm drepturi și libertate. Apoi ne întrebăm unde au dispărut. Păi, unde să fie? Tocmai le-am închis atît de tare în dulapul propriu cu tot felul de cadavre, încît ne este greu să deschidem chiar noi.

Dai o mînă celui de lîngă tine, dar pe tine cine te ajută? Ia și pune mîna și te ajută mai întîi pe tine, apoi pe ceilalți. Asta ar trebui să facă și ei la rîndu-le, dar de unde să știm? Apoi, ar fi prea armonie în lume și ne-am speria așa cum am ajuns să ne speriem de normalitate, de frumos. Ne speriem și o luăm la fugă pe stradă dacă cineva necunoscut ne zîmbește fără mortiv.

Zilele trecute, un bătrîn cam melancolic a trecut pe lîngă mine și mi-a spus -Sărbători fericite, domnișoară!, iar primul impuls e să te sperii. Omul și-a continuat drumul ca și cum era ceva la fel de normal ca bună ziua spusă unui vecin sau amic.

Ce ne mai sperie? Ne-ar prinde bine o introspecție interioară. Poate o cură de speriat din noi înșine ne-ar lecui fricile provocate de tot ce e exterior și am zîmbi mai mult. Dar lumea e bolnavă de netimp.