Cum mi-am petrecut matematica

Îmi amintesc de mine la 14 ani. Eram printr-a opta. Rebelă şi timidă. Mergeam din plăcere la şcoală. De cînd mă ştiu, mă încurajez singură atunci cînd ceva poate să pară neplăcut. De exemplu, la şcoală, uram matematica, însă mă dădeam în vînt după orele de română. Dădeam tot ce aveam mai bun la română ca să compenseze ceea ce nu ştiam la mate. Mă autobucuram, dacă pot spune aşa. Lumea mea era împărţită: matematica, ceea ce însemna greul, iar de cealaltă parte- limba şi literatura română, ceea ce însemna bucuria. De multe ori am încercat să trec dincolo de puterile mele. Mi-amintesc de nopţile în care stăteam la citit în bucătărie pînă se trezea taică-meu la jumătate de noapte, de sete şi de curiozitate. Meereu avea impresia că adorm pe cărţi.

Matematica, boală grea

Se crăpa de ziuă, iar dacă prima oră aveam matematica, mă automotivam cu temele faine de la română, cu ceea ce compuneam, cu inspiraţia mea, care depăşea cîteodată şi dicţionarul doamnei. Se minuna şi mă lăuda în cancelarie. De ciudă, profa de matematică, mereu mă scotea la tablă şi mă certa. Cum de la română puteam şi aici nu? Ce-i aşa greu, mă tot întreba. Ideea era că eu nu intram în miezul cifrelor niciodată. Le uram. La fel şi geometria, chiar dacă am cochetat la început cu ea. Nici nu am vrut să fiu bună la mate, aveam impresia că e plictisitor să fii bun la materii reale. Nu contest, mi-am dat seama cît era de folositor să ştii a rezolva ecuaţii, ajuta la gimnastica minţii.

Ce să mai, cele mai urîte amintiri ale mele din şcoală se leagă de matematică, cifre şi ecuaţii. Nici în liceu n-a fost mai bine la capitolul ăsta, însă orele de română mă salvau mereu. Aveam lumea mea în texte, gramatică şi poezii. Ţin minte, cînd l-am descoperit pe Cărtărescu, nu mai aveam nevoie nici de ceai. Atît de bine mă simţeam.

Comentarii