Pseudoparodia timpului nostru: "Onorabili în direct" la TNI

 Onorabili în direct – e un pamflet şi o pseudo-parodie a prezentului pe care-l

Afişul spectacolului de la TNI

trăim zi de zi, în direct, prin televizor. Nici nu ştim când şi cum acesta a devenit oglinda noastră, toboganul pe care ne intră în casă, cu viteză, toate ororile, ne pătrund intimitatea, ne hipnotizează colorat, ne alunecă în pat, pe canapea, la masă, în oala cu ciorbă de pe aragaz. Din rama televizorului ne potopesc, în cascade imunde, personajele şi caracterele, viciile de limbaj şi de comportament, minciuna, impostura, incultura. Televizorul, în România de azi, ţine loc de gazetă, de carte de bucate, de avizier sau de roman foileton („dramele Parisului, le-am citit pe toate...”).

Mereu îl invocăm pe Caragiale, ca şi cum el ne-ar putea trezi din tele-hipnoză cu vorbele acestea: „unde nu e moral, acolo e corupţie şi-ntr-o societate fără prinţip, care va să zică nu le are...”

De fapt, sîntem în acelaşi trist loc geometric, desenat de Caragiale, între absurd şi grotesc, între ticălosul mare şi micul profitor, între aranjament şi deranjament, un popor aflat mereu între improvizaţie şi inspiraţie, fără opţiuni compatibile cu fiinţa lui profundă. Aşa că am rămas în continuare datori rîsului şi plânsului.

Şi am rămas prizonierii lui Caragiale, adică scriem şi vorbim mai departe cu gândul la el, onorabilul nostru tutelar. Aşa a scris Nicu Volovăţ, construind o comedie tristă şi gălăgioasă, cu multe personaje de pe faţa cărora se cojesc măştile, pe rând. Umanitatea lor, câtă ar fi fost, s-a ascuns în straturi de impostură. Exact cum vezi în realitate, acolo unde au loc adevăratele lovituri de teatru.

Dincolo de semnale

Dincolo de textul dramatic (în manieră clasică, reinterpretată), stă realitatea. Şi ea reinterpretată. Cu sau fără Caragiale printre rânduri, ştim cu toţii că el ne trimite semnale în fiecare zi, că face cu ochiul prezentului nostru aglomerat. Ştim cu toţii că ne-ar putea fredona pe loc o manea electorală, că ne-ar putea silabisi „decât” un „almanahe”, că ne-ar şterge lacrimile de râs cu brandul de ţară şi ne-ar număra steagurile, până la unul...

Ca avocat, vorba aceea, autorul a lucrat cu „replica şi caracterele”. Tot aşa se pare că a şi scris, tot cu replica şi caracterele. Plus, un fel de veselă indignare. Plus convingere. De aceea poţi pleca din sală cu replici, cu nume de personaje şi jocuri de cuvinte. De la Ministerul Ocultelor la Vali Votău şi Festivalul de manele cu fonduri europene, totul e paroxistic, uşor de memorat, deşi evenimentele se petrec cu repeziciune. Ca în viaţă, cum ziceam. Parcă autorul, avocat de profesie, ar fi vrut să apere Ficţiunea în faţa realităţii care, privită de aproape, nu prin televizor, e mai înfricoşătoare decât ne imaginam noi c-ar fi. Onorabilul Caragiale stă ca martor.

       În partea a doua a piesei mi-a fost ruşine de televiziunile noastre, mi-a fost milă de tipologiile prezentate pe scenă. Mi-a fost ruşine că am colegi de breaslă care s-ar regăsi uşor în piesă şi nici măcar nu s-ar simţi jigniţi, ba chiar onorabili.

E greu să pui în scenă penibilul cotidian. La asta au ajutat costumele, detaliile din decor şi gesturile, pe alocuri, vizibil improvizate. Am văzut actorii ieşeni, cei mai buni, poate, şi în altceva- o piesă, care va aduce şi alt gen de public în sală.

Ce să pierdem? Dar ce cîştigăm dacă nu?