Bunicii se duc Sus

M-am maturizat foarte repede. Copilăria mea a început invers. După ce m-am maturizat. Abia atunci mi-am

permis să încerc jocul, să trag de coadă norocul, să arunc în nori cu jucării, crezînd că le va prinde cineva acolo, sus. „Sus” era pentru mine cea mai îndepărtată frunză a gutuiului din livada copilăriei. Mă chinuaim să o las toamna acolo, să am reper iarna, cînd totul e alb și nu mai știu unde e „sus”-ul. Mereu mă gîndeam la ce e mai acolo, în cer, de unde vine și cum de ne este permis să-l vedem, dar să nu-l cuprindem?

Țin minte că aveam vreo opt ani și am întrebat-o pe prietena mea cea mai bună dacă ea își imaginează ce e mai sus de ceea ce vedem noi. Ne-am trîntit pe iarbă, cu ochii spre cer și ceream explicații: „tu, acolo sus, ce ascunzi?”, „de unde vii?”. Și tot așa pînă într-o zi am declanșat un club al întrebăcioșilor. Cînd ne întîlneam, tot mai născoceam cîte o poveste cu Nevăzutul. Unii dintre noi spuneam că „sus” sînt numai jucării colorate, cu inimi de copii, unii spuneam că am vorbit la telefon cu cineva de „sus”, iar alții spuneau că acolo se duc bunicii și toți cei pe care îi conducem la cimitir. După aceea ne era frică. Credeam că ne privesc bunicii tuturor cînd mai făceam cîte-o boacănă. 

Uite-așa, dacă aveți bunici, să știți că ei sînt sus și ne privesc. E împărăția lor acolo.