Adrian Cioroianu, despre cărți și vîrste: "Un om norocos", "Viața pe un peron", "Polemici cordiale", le-aș recomanda tuturor, oricînd

Adrian Cioroianu (sursa foto- curteveche.ro)

Îmi puteți spune o carte și un autor care v-a marcat într-un moment al vieții?

Adrian Cioroianu: Ei, cum să nu. Doar cu precizarea că-i o poveste ce ține, totuși, de vîrstă. Cînd eram Toate pînzele sus!  a lui Radu Tudoran. Mi s-a părut o carte senzațională ca roman de adolescență. Nu-mi dau seama dacă e pentru un băiat sau pentru o fată. Judec din perspectiva băiețelului care eram. Mi s-a părut o carte fascinantă, cu atît mai mult cu cît, imaginați-vă (!), romanul apare în 1953 sau 1954, deci după Stalin. Or, în apogeul stalinismului românesc, la mijlocul anilor ’50, să vorbești despre o carte dintr-asta fără orizonturi, în care acțiunea se petrece din lumea cosmopolită ce pleacă de la gurile Dunării și ajunge pe oceanele și mările lumii pînă-n America de Sud, mi se pare incredibil! Mai apoi, în liceu, mi-a plăcut foarte mult Octavian Paler. Un roman de-al lui care se chema Viața pe un peron, m-a influențat foarte mult cînd eram în adolescent. Albert Camus- Ciuma, iarăși la vîrsta liceului. Apoi, am avut o perioadă, la intrarea în facultate, cînd am trecut la romanul sud-american, scriitorii sud-americani. Am fost fascinat de Adolfo Bioy Casares, Gabriel Garcia Marquez, tot ce se traducea și a început să se traducă la noi. Romanul clasic rusesc e senzațional și va rămîne mereu. Rușii au filonul acesta liric și narativ la nivel de excelență. Astăzi, din păcate, citesc beletristică doar vara, dar încerc să recuperez. E drept, că spre deosebire de anii ’90, cînd eram foarte la curent cu ce se scria-n România, citeam, efectiv, cam tot ce apărea roman important la noi, astăzi aș spune că am mai pierdut legătura cu beletristica românească. Citesc vara și am cîțiva autori pe care-i reîntîlnesc în fiecare vară, practic, e un fel de întîlnire pe care mi-o dau cu ei: este un scriitor rus și care actualmente trăiește în Franța- Andrei Makine, practic n-am ratat nicio traducere de-a lui, e tradus de Polirom și, de asemenea, este un scriitor spaniol- Arturo Perez- Reverte, ale cărui romane le rîntîlnesc în fiecare vară. Evident, nu aceleași romane, pentru că oamenii scriu suficient de mult ca în fiecare vară să citesc altceva. Deci sunt vîrste și cărți. Fiecare vîrstă e legată de cîte-o carte, de cîte-un autor. Dar dacă ar fi să mă opresc la una și cartea pe care aș recomanda-o oricînd unui suflet mai tînăr decît mine, ar fi asta- Toate pînzele sus! a lui Tudoran, mi se pare un roman inițiatic senzațional.

copil, cum vă spuneam, cartea care m-a marcat cel mai mult a fost

Vă place să întâlniți autorii cărților pe care le citiți?

Adrian Cioroianu: Îmi place foarte mult să-i întâlnesc, da!

L-ați întâlnit pe Octavian Paler?

Adrian Cioroianu: Da, cum să nu, l-am întîlnit, bineînțeles. Evident că nu l-am mai întîlnit pe Radu Tudoran, mi-ar fi făcut plăcere să-l cunosc. Pe Octavian Paler l-am întîlnit, chiar m-am dus ca student la el. Prin niște cunoștințe, i-am aflat adresa, vă dați seama, suspect, în 1990 m-am dus la el acasă.

Octavian Paler (sursa foto aici)

Și cum v-a primit?

Adrian Cioroianu: Ah, cum să mă-primească! M-am dus, am bătut la ușă, a ieșit o doamnă, relativ speriată, era soția lui. Îi spun că sînt student și îl caut pe domnul Paler, îmi plac cărțile dînsului. S-a uitat femeia lung la mine, dar era perioada aceea tulbure, după mineriada din ’90, lui Paler i se spărseseră geamurile, i se dăduseră cu pietre în geam că el scria atuncea la un ziar al opoziției, la România Liberă. Și...femeia s-a uitat așa speriată la mine, mă rog, a văzut că eu aveam un aer inofensiv așa și a spus că e plecat cu mașina la reparat și să revin mai pe seară. Și m-am dus pe seară, eu emoționat, iarăși am sunat la ușă, stătea pe undeva pe lîngă stația Eroilor din București, o stație de metrou, nu departe de căminele studențești din Grozăvești, de unde eram eu. Era Octavian Paler acasă, m-a primit, am băut cafele, am stat de vorbă, se uita la mine amuzat că eu îi recitam aproape romanele lui și omul, probabil, a fost bucuros. Și pe urmă ne-am mai întîlnit în decursul anilor în emisiuni de televiziune, chiar pînă înainte de a muri m-am întîlnit cu Octavian Paler.

Și cum erau reîntîlnirile, dat fiind că nu mai erați studentul Adrian Cioroianu, ci aveați niște funcții?

Adrian Cioroianu: Eu niciodată nu m-am simțit schimbat de funcții. Numai oamenii subțiri se simt mai importanți sau mai lipsiți de importanță în funcțiile pe care le ocupă. Eu cred că am fost același, indiferent de funcție. Dimpotrivă, m-am simțit mult mai liber cînd n-am avut funcții. Realmente, e o formă de libertate pentru care mă întreb de ce renunță anumiți oameni la ea, adică renunți la libertatea ta ca să ai niște funcții. 

Care este imaginea care v-a rămas în minte atunci cînd ați mers acasă la Octavian Paler și ați stat cu el?

Adrian Cioroianu: Imaginea care mi-a rămas în minte a fost una surprinzătoare. Eu m-am dus ca la un scriitor, vă dați seama, romanele lui erau jumătate poezie, jumătate filozofie, ca o narațiune din asta cvasi-filosofică și cînd am ajuns eu la el  îmi spune dom’le, am niște probleme cu Dacia noastră, am fost la service cu ea- deodată, așa, m-a blocat. Adică omul care scria despre sfinți, despre insulele grecești, despre poveștile lui, - este un om care-mi spune că a fost cu Dacia la reparat. Și era într-un pulover, niște jeanși, era un bărbat la vreo șaizeci și ceva în momentul acela, imediat, în 1990 și așa nu se lipea cu imaginea pe care mi-o făcusem eu. Eu veneam așa ca la un om inteligent, scriitorul, filozoful, boemul și el era un om în blugi și în pulover care spunea că are ceva probleme cu Dacia și că a mers cu ea la reparat. Cam asta e imaginea, dar era un om admirabil, sigur! Un om norocos, Viața pe un peron, Polemici cordiale, le-aș recomanda tuturor, oricînd.