Prima mea frică

                Nu pot să mă uit la filme de groază. Mi-e frică. Vreau, de multe ori, să-mi amintesc primul

moment de frică şi se blochează şirul amintirilor.

Îmi amintesc, vag, cu noduri în gît: eram atît de mică, încît nu ajungeam nici măcar să deschid cel mai mic dulap din casă. Într-unul, totuşi, trebuia să ajung atunci cînd nu era nimeni prin preajmă. Trebuia, pentru că îmi plăcea să mă schimb de haine, cel puţin de trei ori pe zi. În ziua aceea îmi trebuiau nişte pantaloni sau dresuri, nu mai ştiu exact.

 Ţin minte că erau roşii şi erau în fundul dulapului. Ca să îi iau, trebuia să deschid dulapul, iar uşa acestuia se lăsa perpendicular, în aşa fel încît puteam, lejer, să mă aşez cu burtica pe ea ca să ajung mai uşor la pantalonii în cauză. Am şi făcut asta. Eh. Sora mea era pe la bucătărie, cred că şi ai mei făceau ceva pe-acolo. Din dormitor se auzi numai cum se închise dulapul, cu televizorul căzînd de pe el. Frica aceea îmi trecuse după ce-mi luasem şi o mustrare bună, însă plăcerea de a schimba hainele de mai multe ori pe zi n-a trecut nici pînă azi.