Scrisoare închisă

Dragă Poziţia Copilului,

photo credit: Elena Racu

te-am văzut pentru a doua oară şi ... nu mai vreau să te vad! Eşti prea emoţionant, prea m-ai tras de inimă şi simţăminte, prea eşti uman. Nu voi fi snoabă, nu voi lăuda nu ştiu ce tehnici, nu ştiu ce cadre sau sunet. Îţi spun că mi-ai umblat la poziţia inimii atât de mult, încât am alergat până la ultima farmacie deschisă până la zece seara, pentru a-mi lua ceva de liniştirea inimii. Şi nu glumesc.

Eu nu plâng la filme. Niciodată. Râdeam de sor'mea când plangea la Titanic. Filme-mi sunt doar filme. Până în seara asta mi-au fost doar aşa precum îţi spun. Şi e ciudat, pentru că prima dată ai fost doar un alt film românesc mai bun. În seara asta mi-ai fost însoţitor de gând şi de drum până la ieşire, apoi până la autobuz, apoi până acasă. Acasă m-ai cuprins de tot, m-ai inspirat, mi-ai dat bătai de cap şi ceva mai multe bătăi de inimă.

Ai fost primul din viaţa mea la care am plans. Nu vreau să te mai vad pentru că nu-mi place să-mi văd prea des vulnerabilitatea din cauza unui film. Ai reuşit şi ştiu că acum mă mint pe mine şi că o sa te mai văd.

Vezi, dragă filmule uman de tot, ne-am făcut tot mai ne-oameni, mai grăbiţi şi mai nesimţiţi decât am putea crede. Bine că te-ai născut ca să ne trezeşti, dragă Pozitia Copilului. Măcar şi provizoriu.

Cu inima strânsă,

cineva care a plâns pentru prima dată la un film.