Am vrut copii din cauza lui

Vreau să fiu așa mică. Mică și fericită. Dar când mă prinde fericirea la colț, nu mă mai lasă. Îmi scrie speranțe pe pereți, îmi colorează camera și patul, îmi desenează prin aburii cafelei. Fericirea mea se dă cu ruj roșu, nu este critică, ci doar aleasă și mai citește ce-i place. E cam snoabă, ce-i drept, adună multe cărți și le ține acolo (...)

Fericirea mea se numără în zâmbete de copil luat la timp de la grădiniță. La timp înseamnă atunci când copilului i se face dor de jucăriile sale, le vrea atunci și nu mai târziu și tu faci orice până acasă ca să uite de asta. Apoi, ca din senin, se luminează la față și te face mai bun. Chiar dacă nu vrea să mănânce. Azi mi-a revenit o senzație dubioasă- teama, dar și dorința nebună de a avea un copil. Denisa și Matei Vișniec, numai ei sunt de vină.

Azi, fericirea mea se transormă în durere de spate, în cafea nebăută și în bărbați necunoscuți care mă admiră. Și ce dacă? Măcar nu-și bat capul cum să mă facă fericită. Doar privesc. Dacă ar face mai mult, le-ar fi greu ș-apoi, m-ar încurca mai mult decât m-ar ajuta.

Fericirea e, câteodată, sirop de rodii, cremă de mâini sau datul jos al șosetelor. Fie ele cât de moi cu putință.