Milioanele copilăriei mele

                Cînd eram mică, jucam des cu prietenii de pe strada mea un fel de joc tradus astfel: ce ai face  dacă ai avea un milion de dolari?

         Fantezia noastră se trăgea din filmele americane şi era încărcată de un spaţiu uşor capitalizat. (Cum sună... spaţiu capitalizat la ţară!) Răspunsuri ca aş salva copiii din orfelinate, nu erau deoarece noi nu ştiam de aşa ceva. Fetele, însă, toate îşi doreau maşini, case cu psicină, dalmaţieni sau mult aur. Eu nu voiam decît un dress room, evident, cu multe haine. Mai vroiam multe cărţi în română, care se găseau greu prin biblioteca satului sau pe la cea a şcolii. Atît. De dress room ştiam din revistele fiţoase primite de la verişoara mea studentă pe atunci la Iaşi.  De cărţi ştiam din suflet.

                Acum nu am un milion de  dolari, însă îmi mai trebuie doar dress room-ul. Se spune că acei copii din noi îşi fac poftele interzise cînd ajung mari. Se uită după aceea la isprava cu pofta în delung şi au impresia că au izbutit ceva nemaivăzut, nemaisimţit. Aşa e. Ştiu un fost profesor care, copil fiind, îşi dorea maşinuţă cu telecomandă. A avut-o după 30, cred. A fost isprava vieţii lui. Fericire? Fericirea e în orice lucru care te face cu fluturi în cap şi în stomac. Milionul de dolari doar ajutăm dar nu face fericirea.

                Oare ce am răspunde acum, noi, prietenii de joacă din sat la întrebarea ce ai face dacă ai avea un milion de dolari?

                Să gîndiţi bine, pardon!