|
"The Favorite" |
Pe la 5 ani, când am început să-mi dau seama care-i treaba cu cărţile, că trebuie să citim de la stânga la dreapta şi nu invers, că aceste legături frumoase de file nu trebuie aruncate, ci păstrate ca ochii din cap, am cunoscut raftul cu cărţi al bunicului meu. Bineînţeles, cartea care mi-a atras atenţia prima oară a fost
Biblia. Mare, neagră, sobră şi fără nicio ilustraţie. Aici, bunică-miu a găsit un remediu şi m-a atras cu Biblia ilustrată
pentru copii. E adevărat, era cumva adusă de nişte martori ai lui Iehova, dar nu conta asta atunci.
El grande fuma de la 13 ani
Nu aveam voie să pun mâna pe cărţi fără să mă vadă
el grande, şeful sau Hitler (cum se mai glumea în familie pe seama lui). Pe lângă acele cărţi religioase, bătrânul meu mai avea şi
cărţi de istorie. Pentru că i-a plăcut foarte mult şi, spunea el, a luat cea mai mare notă la istorie, le dădea la toţi peste nas. Mă gândesc acum că ţigările fumate de
pe la 13 ani i-au dat peste cap normalitatea şi bunică-miu era prea
deştept pentru generaţia cu care îşi ducea veacul. Iubea şi iubeşte cărţile. Acum nu mai are atâta răbdare şi nici stare, probabil, să stea
de vorbă cu ele.
Doar o vorbă-mi spunea...
De multe ori m-am gândit că am tras şi de la el câteva calităţi. Suntem cei doi
bookaholici ai familiei. Data viitoare când merg acasă, promit să-i fac o fotografie de
bookaholic adevărat şi să-l mai descos despre
cărţile vieţii. Până una alta, iată că îmi amintesc altă faptă bună de-a lui. Tot el a fost cel care mă punea obligat- forţat să mă uit la
Doar o vorbă să-ţi mai spun cu
George Pruteanu. Chit că înţelegeam, chit că nu, mă uitam. Mi-a prins bine şi-mi mai prinde. Mă simt
acasă oriunde, fără greşeli sau accent aiurea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu