Îmi amintesc acum de prima experienţă cu bicicleta. Nu ştiu dacă aveam opt ani împliniţi când tot încercam să mă dau mare cu ghidonul pe drumuri anevoioase de ţară. Ţin minte şi acum dealul acela abrubt ca o limbă de şarpe pofticioasă, pe care l-am urcat cu bicla de coarne, asta ca să cobor după aceea cu viteza cuvenită. Era o glorie a învăţatului mersului pe bicicletă dacă nu întâlneam o pietricică. Atât a fost de ajuns ca să mă rostogolesc pe limba de şarpe.
Noroc de o fată mai mare care se vedea medic la 14 ani şi care m-a pansat cu frunze de pătlagină pe frunte. Am avut capul spart. În acea seară trebuia să fac baie. Am făcut baie cu capul legat ca să nu vadă ai mei ce am. Am presupus că e mai bine aşa. Poate era mai bine să afle şi să merg la un medic imediat. Poate că o parte din migrenele de azi îşi trag viţele rele din căzătura mea pe drumul de ţară.
Acum nu-i bai, copiii au cască de protecţie. Cred că erau şi pe vremea mea, dar nu eram eu norocoasă ca să o am. Nici bicicleta nu era a mea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu