Am început să urăsc aparatele foto. Pentru cei care mă cunosc bine, ar suna ciudat pentru că ei ştiu cât de tare mă pasionează tot ce este legat de fotografie. De fapt, am început să urăsc faptul că au devenit atât de accesibile.Să vă explic de ce.
Duminică, 3 iunie, a început festivalul de teatru DAR IAŞI. Mi-am promis că merg la toate spectacolele până pe 8 iunie şi până acum am ţinut pasul. Durerea mea este că există câţiva spectatori fără prea multă chibzuinţă, care fac poze (nu fotografii), în timpul spectacolului. Absolut la toate piesele de până acum s-a întâmplat aşa ceva. Culmea era că aseară a fost One Women Show-ul Adrianei Trandafir- Pasărea Măiastra- Maria Tănase, în regia lui Gheorghe Sbârcea. Mă întrebam, oare cum să te apuci să deranjezi atmosfera extraordinară pe care actriţa a realizat-o prin interpretare şi să faci poze cu blitz din zece în zece minute? În primul rând, a dat dovadă de minimă educaţie şi lipsă de maniere. Nu ştiu cine a făcut acele poze, dar mi-aş dori mult să citească aceste rânduri. Dacă îl întâlneam aseară pe acel pozar, cu siguranţă că uitam pentru câteva secunde de maniere şi îmi permiteam să îi adresez câteva vorbe. Apoi, mă tot gândesc, la ce îi folosesc acele poze când există, la fiecare piesă în parte, fotografii oficiale, realizate profesionist.
La teatru sau la concert?
Tot la acest capitol, completez, cu toate că nu aş vrea să mai existe astfel de întâmplări. Mai ales la teatru. De când frecventez mai des acţiunile teatrale (pentru că am timp), observ o doză de aproape ridicol. Cum să-i zic altfel când văd domnişoare- spectatoare înveşmântate ca la plajă, femei care vin cu bebeluşi la piesă, mame însoţite de copii care mănâncă chips-uri în timpul vizionării, oameni care vorbesc la telefon sau nu-şi închid telefoanele la timp, voci de la care auzi că se plictisesc şi nu înţeleg nimic, public ce aplaudă în timpul piesei. Din câte ştiu eu, nu se aplaudă în timpul piesei de teatru, oricât de fain ar fi fost momentul sau scena. Păcat, pentru că românii rezonează doar la scene însoţite de bancuri sau imitaţii de înjurături. De fapt, am văzut scene la care, dacă reflectai profund, te apuca plânsul, însă publicul aplauda şi râdea. Oare să fie o minimă implicare a receptorului sau să fie de vină doar faptul că patru români din cinci nu citesc nicio carte pe an?
ANEXE
O parte din spectacol, de la GHIDUL BACĂULUI (unde puteţi auzi, cu lejeritate, sunet de aparat foto).
Exemplu de fotografie din piesa de teatru de pe foaiaromânească.ro.
 |
| Sufocare |
La teatru sau la concert?
Tot la acest capitol, completez, cu toate că nu aş vrea să mai existe astfel de întâmplări. Mai ales la teatru. De când frecventez mai des acţiunile teatrale (pentru că am timp), observ o doză de aproape ridicol. Cum să-i zic altfel când văd domnişoare- spectatoare înveşmântate ca la plajă, femei care vin cu bebeluşi la piesă, mame însoţite de copii care mănâncă chips-uri în timpul vizionării, oameni care vorbesc la telefon sau nu-şi închid telefoanele la timp, voci de la care auzi că se plictisesc şi nu înţeleg nimic, public ce aplaudă în timpul piesei. Din câte ştiu eu, nu se aplaudă în timpul piesei de teatru, oricât de fain ar fi fost momentul sau scena. Păcat, pentru că românii rezonează doar la scene însoţite de bancuri sau imitaţii de înjurături. De fapt, am văzut scene la care, dacă reflectai profund, te apuca plânsul, însă publicul aplauda şi râdea. Oare să fie o minimă implicare a receptorului sau să fie de vină doar faptul că patru români din cinci nu citesc nicio carte pe an?
ANEXE
O parte din spectacol, de la GHIDUL BACĂULUI (unde puteţi auzi, cu lejeritate, sunet de aparat foto).
Exemplu de fotografie din piesa de teatru de pe foaiaromânească.ro.
Comentarii
Trimiteți un comentariu