Morminte care dau viață

Dragă tu,

uităm să mergem încet pe stradă, să auzim aerul, să vedem cum vine iarna doar din cauza aburilor unui

capuccino pe-nserat. Am uitat să ne jucăm cu umbra, să ne facem că mergem pe ață în timp ce ne străduim să nu cădem de pe bordura trotuarelor sărace. Dacă ne-am juca mai mult cu noi am putea răsplăti așa cu bucurie picioarele noastre, care ne duc mereu în Viață.

Serile reci și ploioase sînt ale sufletului meu. Aștept să se răcească de tot iarba ca să-i dau căldura mea. Așa, simt că fac și eu o pomană universului. Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că mereu trebuie să dai de pomană, oricui are nevoie, oricui mulțumește și oricui i te simți Om.

În seara asta am stat un sfert de oră pe o bancă, în fața unor magazine de cartier.Am vrut să văd cum mai este lumea. E destul să vezi ce cumpără, cum se uită la vînzătoare, dacă mulțumesc, cum se grăbesc, cu ce se mai îmbracă. M-a bucurat că cineva a ieșit din magazin cu o ciocolată, o sticlă de vin și o carte. Pregătea probabil, o fericire. Toate erau învelite în hîrtie de copt.

Ieri eram la Hreațca. În fața mea era cimitirul. Scriitorul Dan Lungu  îmi spunea că privind mormintele ar trebui să ne dăm seama repede de cît de scurtă e viața asta și să facem lucruri, să ne bucurăm.

Azi îi mulțumesc lui Emil Brumaru pentru sinceritatea vorbei din Cerșetorul de Cafea. M-am atașat și mai mult de Dostoievski. Apoi, poate mi-aș deschide și eu un butic cu lenjerie intimă. Așa da bonus cîte o carte.